kjean
116 poze   8557 vizite

7 Sticleti

Strămutată, doar de dragul celor care-şi vor mutată natura în apartament sau să le cântă în seră, seara, după asfinţitul soarelui, pasărea, până ieri liberă, caută, caută continuu să-şi dureze cuib. Rămasă fără pereche – oamenii nu vor înţelege nicicând rostuirea sufletească a păsărilor, acum îi venise sorocul ouatului. Şi colivia, în afară de vasul cu apă şi cutia cu seminţe nu mai avea decât o bară rece, metalică, de care cu picioruşele ciorchine, se prinse să nu care cumva să se dezechilibreze atunci când aceasta se balansa.
Plasa în care intrase instantaneu în timpul zborului era un fel de sită deasă în care erau prinşi peştii de către pescarii braconieri în timpul nopţilor întunecoase; atunci peştii, dezorientaţi de valurile tulburi ale apelor, se îndreptau care încotro, căzând singuri în capcană.
Acum venise rândul păsărelelor de colivie: braconieri tereştri, găsind un mijloc mulţumitor de venit din vânzarea sticleţilor, s-au şi apucat de treabă. Numai că aceştia, chiar şi prinşi, trebuiau să fie pereche. Nu oricine avea şansa de a le înţelege graiul, nu oricine le studiase viaţa, modul de existenţă şi de înmulţire şi nici cuibul acestora nu era într-o colivie din sârmă oţelită…Scorbura din tei, trecut de cincizeci de ani sau nuc a căror cepi, ca nişte răni, putreziră încet, încet, era un mijloc propice de amenajarea cuibului pentru familia de sticlete; unde mai pui că se şi hrăneau cu vermişorii şi minusculele insectele de sub coaja sfărâmată pic cu pic, mai târziu fiind folosită ca aşternut pentru estomparea zgomotelor la puişori. Iar pentru căldură, fire de iarbă uscată, cimbrişor sălbatic şi petale de cicoare înflorită.
Colivia nu va fi niciodată cuib. Singur, sticletele femelă, îşi adună forţele încercând să rupă cu pliscul o bucată din sârma oţelită. Mult mai rezistentă decât s-ar fi aşteptat, din urma efortului depus scăpă un ouşor drept în vasul cu apă. Din impactul cu fundul vasului acesta se sparse, apa îngălbenindu-se… Sughiţul de plâns al sticletelui se transformă într-un strigăt strident pe care nimeni, nimeni nu-l auzea. Şi nici înţelege…
Se aşeză cu picioruşele pe marginea vasului plin cu apă tulbure; nu-şi mai vedea chipul în limpezimea dinainte şi nici sfâşietoarea durere n-avea cui o spune…Colivia nu-i va fi niciodată cuib…Şi nici din ouăle sale nu voi ieşi puişori!…
Stăpânul, Atoateştiutor însă, nu lăsă disperarea micuţei să-i curme viaţa pentru că spre seară, Marina, fetiţa-prinţesă de la castel, îşi invită prietena să-i arate darul primit „de la tati” de ziua ei şi cum o ştia pe prietena sa, Nicoleta, oarecum mai modestă dar „enciclopedie” la biologie, să-i spună ce fel de pasăre poate fi aceasta cu penaj atât de deosebit şi de ce era atât de speriată? Doar este pasăre de colivie!… „Lui tati îi plăcuse mult penajul; voise altceva pentru prinţesă şi o cumpărase fără să întrebe ce soi este şi dacă are cumva un nume…”
- Marina, spuse fetiţa de cum o văzuse, aceasta nu-i pasăre de colivie…!
- Imposibil!! A fost cumpărată de la un ambulant din piaţă! Cum să nu fie de colivie?!
Uite şi tu, Nicoleta, cât este de mică şi ce penaj deosebit are!…Numai că este foarte speriată… De parcă n-a mai văzut oameni în jur…
- Aşa şi este! Aceasta este o pasăre care trăieşte în singurătatea codrului, având tovarăş de prietenie cântecul mierlei şi trilul privighetorilor. Acesta este, este…şi, punându-şi amândouă mâinile la frunte încercă să-şi amintească ce specie de pasăre şi cum se numea aceasta din colivie…Deodată, zărindu-i penajul împestriţat, exclamă:
- Acum ştiu! Este un sticlete! Este un sticlete! Dar, cum şi cine l-a pus în colivie?!…
- Haide,Nicoleta, să fim serioase! Noi fi eu enciclopedie, ştiu că nu-i papagal, dar nici sticlete nu-i…
Cum nici una nu cedă în privinţa rasei păsărelei din colivie, deodată amândouă amuţiră: ca un cunoscător al limbajului omenesc, aceasta, iţiindu-se, le asculta pe fete. Cine ştie, auzindu-şi numele strigat – sticlete, în sinea-i crezu că poate o vor elibera.
- Stai, Nicoleta! Nu este sălbatecă! Nu vezi că ne ascultă?… Noi suntem străini pentru ea, de aceea nu-şi află locul…
- Eu, continuă cealaltă, cred c-ar trebui s-o eliberăm! Priveşte la oul spart din vasul cu apă! Este obişnuită cu viaţa liberă unde-şi are cuibul în scorbura vreunui copac. Cu siguranţă, are şi pereche; poate de aceea şi se tot zbate în ghearele acestei colivii metalice….
Şi după ce-o mai observă o bucată de vreme, continuă:
- Ce-ar fi s-o eliberăm! Îi spui tatălui tău adevărul: nu este pasăre de colivie şi colivia nu-i va fi niciodată cuib sticletelui…
- Vezi tu, continuă Marina mai puţin sigură pe ea, tati a dat o mulţime de bani pe ea…Cum s-o eliberez?
- Este şi acesta un răspuns; imaginează-ţi însă că tu însuţi ai fi într-o colivie de acest soi şi că, fiind răpită de braconieri ai fost vândută unui ambulatoriu de câştiguri rapide ce n-a ţinut deloc seama de plânsul sufletului tău…N-ar fi o minune cerească să te elibereze, fie el şi un necunoscut?!…
„- Oare, gândi Marina, nu era mai bine dacă n-o aduceam să-i arăt pasărea? O fi invidioasă pe mine…Ce-i voi spune lui tati dac-o eliberez…?!” După care reluă discuţia:
-Uite cum facem! Mergem cu colivia, îi spunem lui tati ce-i şi cum după care el singur are să hotărască…
- Adică, o întrerupse Nicoleta, să faci un bine trebuie numaidecât să trâmbiţezi în stânga şi în dreapta?!…Oare nu cumva tu însuţi te afli într-o colivie, Marina? Cea a părinţilor tăi! Nu cumva eşti precum boţul de aur care stă în vârful palatului de cleştar şi mănânci numai ce ţi se pune pe tavă!?…
Văzând-o întristându-se, se apropie şi îmbrăţişând-o continuă:
- Marina, să poţi să înfrunţi obstacolele vieţii trebuie să spui adevărul! Să înfrunţi cu curaj nedreptăţile altora şi să întorci lucrurile aşa cum au fost şi să iubeşti necondiţionat!…Trebuie, aşadar, să ducem pasărea în piaţă, acolo de unde a cumpărat-o tăticul tău şi să-i dăm drumul…Ce va fi de ea după aceea…Dumnezeu cu mila…!
În toată această vreme, sticletele, cu urechiuşele ciulite, asculta interesantul dialog al celor două prietene, aşteptând să vadă ce întorsătură avea să-i aducă destinul, atunci când se prinsese în plasa braconierului, lăsase în cuibul din scorbură trei ouşoare acoperite cu pene şi puf smulte de pe corpul ei minuscul, gândul fiindu-i să-şi potolească un pic trupul cuprins de arşiţă; nu peste multă vreme avea să vină vremea clocitului şi atunci îi va aduce mâncare şi apă în plisc sticletele soţ.
Dar mai avea de făcut două-trei ouă şi de-abia atunci începea acest răsfăţ…
„-Acum, îşi zise, numai de-ar hotărî fetele astea să mă elibereze cât mai degrabă!… Drumul îl cunosc şi cu ochii închişi şi ouăle, nu cred să se fi răcit…”
Şi tot gândindu-se, şi tot ascultându-le pe Marina si Nicoleta, deodată îşi zări chipul în oglinda apei pe al cărei fund de vas se depuse un fel de mucilagiu nisipos-cleios al oului său spart. Un fior îi străbătu trupşorul firav, agitându-se şi ţipând de mama focului…”A mai pierdut un puişor…! Şi anul trecut, cucul îi aruncase două din ouăle depuse, fiind nevoită după aceea să-şi dureze alt cuib…Iar acum, altă năpastă! Ea însăşi căzuse victimă braconierilor….”
Fetele observând agitaţia păsărelei din colivie, amuţiră:
- Oare ne cunoaşte gândurile, zise Marina.
- Desigur, răspunse Nicoleta. Păsările, animalele chiar, deţin un al şaselea simţ, pe care noi, oamenii l-am pierdut din păcate; de aceea simt pericolele din natură, cataclismele, vremea rea, adică ploaie sau secetă, ca şi mâna abraşă a omului… Numai că fiind minuscule, nu ştiu să se apere, cad victime chiar, de multe ori pierzându-şi viaţa. Vezi, tu, Irinuca, s-ar putea ca această pasăre să aibă ouă, chiar pui pe undeva; de aceea se zbate şi ţipă…
Şi după un moment de tăcere, continuă:
- Haide, calcă-ţi pe inimă şi dă-i drumul!! Are nevoie de prietenia noastră…
Privind lung la colivie Marinuca încet, timid parcă, se apropie de portiţa acesteia, cu gând s-o deschidă.
- Stai, ce faci! o întrerupse cealaltă.
- Păi, nu tu spuneai c-ar fi mai bine s-o eliberăm! Că nu este pasăre de colivie ci doar un sticlete?! Acum, ce-ţi veni!…
- Desigur, îi vom da drumul! Dar nu aici, în cameră. Nu se va putea orienta să iasă dintr-o cameră închisă,. Mai ales că o vreme a fost ostatecă.
- …atunci? întrebă Marina
- Mai întâi, scoatem colivia afară, după care vei deschide portiţa, lăsând-o singură să iasă. În această vreme, noi , de la distanţă vom observa-o. Să vedem dacă-şi va şti traiectoria…
Marina, cu strângere de mână parcă, prinse mânerul coliviei şi, urmată de Nicoleta, ieşiră. Aici, aşezând-o pe masa din grădină, deschise cu grijă uşiţa din sârmă oţelită după care se îndepărtă. Aşezându-se amândouă pe un şezlong, priviră atente spre sticlete.
Nevenindu-i să creadă că între oameni mai găseşti şi suflete alese, sticletele, privind în stânga şi în dreapta curţii sale provizorii, făcu câţiva paşi spre portiţă: fiind cald şi linişte afară, aceasta rămase aşa cum o lăsase fata. Se aşeză mai întâi pe tocul acestei uşiţi improvizate; nu-i venea să creadă că este liberă!
Se mai învârti un pic prin colivie, se mai balansă pe sârma pusă drept ramură de copac, îi simţi răceala de sub picioruşele ei şi aşa mici şi înroşite de cum se tot zbătuse să se elibereze, când deodată zări apa din vas: tulbure acum, aceasta îi aminti de oul scăpat fără voia ei şi, nici una, nici două, zbârrr! Afară.
-În sfârşit, liberă! îşi zise. Dar picioruşele, mai mult amorţite o săgetară până în vârful unghiilor şi fu nevoită se să aşeze pe cea dintâi ramură de copac. Aici, îşi ciuguli o bună bucată de vreme penele curcubitacee după care ridicându-şi căpşorul din care doi ochi mici, mici, te săgetau, le zări pe cele două fete.
- Trebuie să le mulţumesc! gândi. Scuturându-se şi ciripind piţigăiat, îşi luă având, îndreptându-se spre şezlong. Le privi pe amândouă deopotrivă după care, mai ciripi un pic, făcând câteva rotocoale în jurul acestora, după care, înarmată şi liberă tăie zarea în pieziş, zburând către înălţimi. O sete sufocantă îi usca gâtlejul minuscul dar trebuia să ajungă la cuibul care nu era la doi paşi; mai mult, simţi că nu peste multă vreme are să facă un nou ouşor, Atotputernicul voind să-i bucure sufletul cu viţa nouă pe care o va da în cuibul pe care şi-l va dura singură…Dacă nu-şi va găsi perechea. Oricum tot era mai bine decât în colivia care niciodată nu-i va fi cuib…"


Comentarii album • 3
Nume:



sopinceanc 5 iunie 2013  
f frumosi
Răspunde Raportează
imbuzan 16 mai 2012  
FFFFFF FRUMOSI
Răspunde Raportează
Dan69 15 aprilie 2012  
SUPERB !!!!!!!!!!!!!!!!!
Răspunde Raportează
Trimite mesaj Înapoi Nu poți trimite un mesaj fără conținut! Nu este permisă folosirea de cod HTML in mesaje. Mesajul nu a fost trimis din motive de securitate. Va rugam sa ne contactati prin email pe adresa office@sunphoto.ro Mesajul nu a fost trimis din motive de posibil spam. Ati trimis prea multe mesaje in ultimul timp. A apărut o eroare în timpul trimiterii mesajului. Vă rog încercați din nou. Mesajul a fost trimis.